Mi-e frica sa nu ma pierd

Am o frica teribila.

Am descoperit-o cu ajutorul unei metode de educatie nonformale care m-a facut sa privesc puternic inauntrul meu si sa imi constientizez propriile emotii si trairi in timp ce ma aflam intr-un “labirint” si eram legat la ochi intr-o seara de septembrie pe plaja.

In timpul primului teatru labirint la care am participat mi-am dat seama ca mi-e frica sa nu ma pierd. Sunt ingrozit de faptul ca intr-o zi o sa ma pierd pe “drumul vietii”.

Frica asta stiu ca inca este in mine pentru ca de curand am fost in vizita acasa, in Pascani.

Dupa 7 ore de mers cu trenul si alte 3 de dormit am fost cu mama la cumparaturi in Kaufland-ul proaspat deschis.

In scurt timp m-am simtit ca si cum as fi intr-o depresie cronica.

Peste tot in jurul meu erau oameni in care credeam candva. Tineri ca si mine, care promiteau atat de multe. Tineri scriitori, pictori si in general oameni frumosi care inca nu si-au dat seama de propriul talent si potential.

I-am vazut cu o privire pierduta, i-am vazut drept oameni care au renuntat la lupta, i-am vazut ca niste oameni care s-au complacut in propria situatie.

Aveau chipurile sterse de orice urma de fericire, injurandu-si probabil zilele, cu umerii aplecati si inchisi in sine. Fara puterea de a zambi sincer sau de a te privi cald in ochi.

Si asta m-a durut atat de tare, pentru ca eu credeam in ei, in sansele lor.

Mi-am adus aminte de toate discutiile in care spuneam ca o sa ajungem departe, mi-am adus aminte de toate planurile noastre pentru cucerit “lumea”.

A fost un soc atat de puternic incat si acum cand scriu despre asta mi se face pielea de gaina si ma intristez.

In aceeasi zi, doar cateva ore mai tarziu, eram la o scurta plimbare cu Zeko, cainele meu, cand in departare am vazut un tip apropiindu-se.
Era ametit bine – cu toate ca era abia ora 13:00.
L-am privit lung, am vrut sa-i trag o palma si sa-l intreb ce naiba a patit – pentru ca persoana ametita din fata mea era un mic idol din copilarie.

Este fiul unei prietene de familie ce era atat de vesel si motivat cand eram eu mic incat nu mi-a venit sa cred ca e Bobby, acel Bobby pe care-l admiram si asemenea caruia voiam sa fiu candva.

M-am intristat atat de tare cand am vazut atat de multi oameni care au renuntat la lupta incat mi-am jurat ca orice s-ar intampla voi continua sa fiu “pe front” zi de zi.
Zi de zi voi continua sa ma “lupt” cu mine insumi, cu rezistenta, cu mediul incojurator pentru a deveni mai bun, pentru a fi fericit si pentru a imi trai propriile visuri.

Mi-am dat seama ca pentru mine a renunta la lupta inseamna sa ma complac in propria situatie si sa las pe altii sa-mi spuna cum ar trebui sa-mi traiesc viata si ce ar trebui sa fac.

Mi-am dat seama ca singura modalitate de a renunta la lupta este sa nu mai crezi in tine, in potentialul tau, in genialitatea din tine.

De asta trebuie sa te inconjori cu oameni care cred in tine, care te sustin pentru ca atunci cand ai un mic esec, sa-ti spuna de ce cred ei in tine, in sansele tale. Sa-ti spuna cat de frumos esti ca om.

Cuvinte pe care ai atat de mare nevoie sa le auzi uneori.

Daca vrei sa nu renunti la lupta va trebui sa ai in jurul tau oameni care te inspira, sau pe care-i admiri si de la care sa-ti iei doza de optimism atat de necesara uneori. Iar pentru asta te poti refugia pe paginile unui blog sau printre randurile unei carti in lipsa unei alternative umane.

Mi-e frica sa nu ma pierd de asta nu-mi permit sa ma abat prea tare de la drumul meu, de asta incerc sa fiu recunoscator pentru tot ceea ce se intampla in jurul meu si mai ales de asta am reinceput sa scriu pe blogul asta.

Mi-e groaza de momentul in care nu o sa mai pot face ce-mi place sa fac, indiferent ce inseamna acest “ce-mi place sa fac”.

Dar tu, te-ai intrebat vreodata de ce iti este tie frica?

Comments

  1. Dragoste. Vezi blog. Te salut.

  2. Stii ca intotdeauna este vorba despre alegeri, nu? Stii ca oamenii se imbolnavesc mortal, isi rup picioarele, au accidente groaznice, dar asta nu inseamna nici ca o sa ti se intample si tie si nici nu inseamna ca exista vreo garantie ca nu ti se va intampla.
    Mie mi-e frica sa nu uit cine sunt, pentru ca din cand in cand mi s-a intamplat sa ma transform in altcineva. Am dat vina pe cei din jurul meu pentru asta. Singura vinovata am fost eu, caci eu am uitat cine sunt. Pana unde ne adaptam?

    • Razvan Olaru says:

      Mihaela cred ca cu totii uitam la un moment dat cine suntem, poate pentru ca suntem sufocati de cei din jur sau poate suntem asaltati de prea multe optiuni si oferte, sau suntem intimidati.
      Cine stie care e motivul, insa important e sa realizam ca noi suntem responsabili pentru asta – dupa cum bine spuneai – si sa ne revenim.
      In timp, sa intampla din ce in ce mai rar – noi devenind din ce in ce mai autentici si mai sinceri cu noi insine.
      Nu stiu pana unde ne adaptam, cred ca fiecare dintre noi trebuie sa-si raspunda la intrebarea asta si sunt sigur ca raspunsul variaza si foarte mult in functie de context 🙂

  3. Alexandra says:

    Cred ca impartasim aceeasi teama 🙂 Este si una dintre cele mai mari frici ale mele:) probabil e o frica molipsitoare… Frica asta a fost motivul pentru care am ales sa plec si sa stau la distanta de mentalitatea actuala a pascaneanului.
    NU o spun cu rautate, ba mai degraba cu tristete pentru ca nu vad pic de curaj in ochii celor care continua sa isi duca viata in oraselul acela. Ma gandesc mereu ca “e orasul unde am copilarit…si era minunat” …cu persoane pline de viata, copii deosebiti cu care ma jucam si ii vedeam mereu ca fiind mai “importanti”, “mai buni” decat mine pentru ca aveau tot felul de idei trasnite.. chiar si la scoala erau priviti altfel, erau EXEMPLE de urmat si eram mandra ca erau mai buni..
    Crescand am vazut cum cei ca mine isi doreau sa fie tot mai buni, un fel de intrecere cu ei insisi. Cei care au perseverat…astazi nu mai sunt in Pascani. In acel orasel minunat care a fost un fel de “trambulina” pentru mine …astazi au ramas doar oameni care sunt multumiti de viata “linistita” pe care o duc…. dar ma doare ingrozitor ca nu mai sunt acei “eroi” pe care ii vedeam inainte.
    Desi sunt aceleasi persoane…. aceleasi chipuri….au un alt fel de privire.. mult mai trista…Nu cred ca e vina lor….nu cred ca e vina cuiva, e chestiune de ALEGERE pe care VREI sa o faci pentru TINE, acum. si aici. Trecutul sau viitorul nu conteaza prea mult. E important sa VREI sa faci ceva…
    Continuand sa faci ceea ce simti ca e bine.. si ceea ce iti place iti va aduce multe satisfactii….important e sa nu te opresti din ce faci….altfel ai pierdut un pariu cu tine/cu viata.

    Mult succes in a iti infrange temerile.. 🙂

    • Razvan Olaru says:

      Mult succes si tie Alexandra.
      Ps – mai sunt si oameni luptatori in orasul ala 🙂 stiu eu cativa cu, care ma vad cu placere de fiecare data cand sunt acasa… 🙂

Trackbacks

  1. […] Un articol inspirat de Changer.ro. […]

Speak Your Mind

*