Cu aceasta ocazie inauguram  primul guestpost pe acest blog, eu sper la cat mai multe, mai ales daca sunt atat de amuzante

Ce face un blogger cand se plictiseste de casa lui si cauta diversitate? Simplu, posteaza pe la altii.

Sa ma prezint: Jacqueline, 19 ani, sufar de dubla personalitate bipolara cronica si ma bucur de oaresce apreciere de la blogger-ul sus-numit Changer, cunostinta veche si motivanta.

Cred ca am sa fac ceva ravagii pe aici. Vedeti voi, am toata aprecierea pentru Mister M, cum ii spun eu prietenului nostru, dar stilul asta a dumnealui e un pic cam.. normal, serios, motivant, inspirational.

Houston, we have a problem!

Si cum domnul nostru e, la momentul de fata, pe o plaja insorita alaturi de o thailandeza care ii face masaj, am preluat fraiele postarii si imi permit sa ma exprim pe masura caracteristicelor mentale unice si exclusiviste, neiertand nici cea mai mica regula si directie a domnului. Si-a facut-o cu mana lui, nu credeti?

Fiind date aceste circumstante, trebuie sa stabilim tema intalnirii de azi. Pentru ca prefer sa o vad ca o intalnire dintre mine si prietenii domnului in cauza: imi pare bine sa va cunosc, dragilor, astazi vorbim despre pupincuristi.

Pot sa jur ca oamenii aia sunt peste tot. De la amfiteatrele universitatii pana la cafeneaua din colt, genul lor s-a raspandit ca o boala de proportii epidemice.(Pandemice, ca sa fim mai exacti). Si mie una imi afecteaza teribil gandirea rationala “la rece” si dauneaza iremediabil naturii mele colerice.

Luati facultatea de exemplu..Minunat loc nu-i asa? Pleci de acasa, te chinui sa-ti faci un viitor, mergi la toate cursurile, get drunk out of your wits… stiti si voi, lucruri de genul asta. Imaginati-va intr-o clasa, fiind foarte atenti la cele mai fascinante lucruri predate, care va fac sa credeti ca ati putea sa va castigati painea din ceea ce va invata, scrijelind nerabdatori cursurile pe colile albe cand SNAP! E vocea aia enervanta din nou, dand afara porcarie dupa porcarie intr-o voce diabetic de zaharisita si enervanta, sperand, cerand cu disperare putina atentie din partea profesorului si cersind popularitate din partea colegilor.

Acum, sincer sa va spun,talentul acesta se cultiva in timp…

Sa facem portretul unui pupincurist: “pseudo personalitatea” lui se naste undeva in jurul liceului, de regula, asta daca nu era copilul ala care clipea frumos cand voia ceva si care suporta cu stoicism sa-l traga toate bunicile familiei de obraji pentru o bomboana. Mult prea neincrezator in fortele proprii si in talentele native ( care, daca au existat in primul rand, sunt acum inhibate cu desarvarsire de teama esecului), se aliniaza pe langa cei mari, populari, destepti, s.a.m.d. Nu, nu ca sa invete ceva de la ei, ci ca sa ”dea bine”, ca sa obtina si el firmiturile de la masa lor. E slugarnic si cuminte de fata cu “sefii”, cei dupa care se aliniaza mai ceva ca planetele dupa soare, si ii injura cu patos pe la spate, pentru a se mai elibera de cateva dintre frustrari, care ii sufoca mai ceva ca nodul prost facut de la cravata.

Sa luam in discutie cateva studii de caz.

Pupincuristul de amfiteatru… sau despre un alt mod de a face o facultate. Discutat sumar mai sus. Profesorii universitari sunt si ei oameni. Studentii sunt si mai multi. Unii nu chiar atat de potenti mental. Solutii se gasesc intotdeauna. Acest specimen este unul care deschide gura. Non-stop. Singurele sale modalitati prin care se face remarcat este sa intrebe de sanatate profesorii cand nu trebuie, sa devieze de la un subiect la altul cu o rapiditate demna de un bolid Ferrari si sa comenteze, sa comenteze, sa comenteze…

Pupincuristul pseudo-prieten. Nu stii cum a ajuns in grupul tau de prieteni. In aceeasi masura in care nu stii cum ti-a aflat adresa sau ce a fost in mintea ta cand i-ai dat numarul de telefon. Si nu intelegi cum ai ajuns sa traversezi pe partea cealalta cand il vezi venind spra tine cu un zambet care tinde sa-i intepeneasca maxilarul in loc. Si cand te vezi totusi nevoit sa dai ochii cu el, te chinui sa-ti ascunzi orice obiect care pare de valoare sau poate fi folositor, pentru a evita traumatizanta replica”Nu-i asa ca-mi dai si mie?” Este vorba de acea lipitoare care isi drege vocea cu miere de trantor de fiecare data cand are nevoie de ceva si i se pare iesit din comun sa-si faca rost singur. Traieste pe spinarea celorlalti(mai slabi si mai cu mult bun-simt) si dispare intr-un mod total eficient cand vorba sa-ti intoarca o favoare.

Pupincuristul de birou. Acest specimen se individualizeaza ca rasa superioara a pupincuristului. Let’s look at things this way: unii isi castiga existenta in mine de carbune, altii conduc companii de miliarde de dolari, unii traiesc din bloguri si unii… pupa in fund pe altii care muncesc. Il observi repede: singura lui menire in viata pare sa fi sa multumeasca seful. Se distinge de ceilalti angajati prin formule de genul” Buna dimineata, cel mai tare sef din lume, cum va simtit astazi?” Sau” aveti nevoie de ceva: cafea, ceai, pe mine sa va obtin acte de divort de sotie?”

Partea cea mai urata din asta, dragii mei? Chiar functioneaza. Nu de fiecare data, dar multi dintre noi, intr-un moment de bunavointa, sau unul de slabiciune, ne lasam inselati de astfel de profitori. Cum sa nu apreciezi pe cineva care iti aduce cafea sau gogosi de fiecare data cand vii deprimat la munca si cum sa nu-i maresti lui salariul in defavoarea celor care sunt la fel de iritati de volumul de lucru ca si tine?

Cu totii incercam sa fim amabili cand avem nevoie de ceva. Vreau doar sa facem diferenta dintre a te purta frumos si a fi servil. Pentru ca s-ar putea sa faci asta pe viata.
Si nu nu are rost sa-l invidiati si sa-i doriti moartea intr-un mod cat mai agonizant,Mister, nu e pe plaja cu nici o thailandeza,lucreaza la un proiect pentru tineri.

Jacqueline.
Cu multa dragoste si pasiunea pe care o pun in tot ceea ce fac.

Free your mind. You know you want to.

Share on Facebook